112

E o zi frumoasa de martie. Cu toate astea, oamenii lenevesc in patul cald si nu isi fac aparitia pe strazile prafuite, unde inca mai zac urmele iernii. Spre amiaza soarele razbate si  pe « ulitele » capitalei ; topeste ultimele urme de zapada ramase, to`ma pentru ca strazile sunt mult prea mici si neimportante ca sa fie dezapezite vreodata.

Ies de la un curs si ma indrept catre Piata Unirii. Dintr-o conversatie, tipica pentru conversatiile de dragul socializarii, imi dau seama ca o colega are drum comun cu mine. Imi parea cumva rau ca nu mai puteam sa imi ascult singur muzica din casti (simbol al antisocializarii) si ca voi fi nevoit sa fac conversatie (paranteza anterioara confirmata). Cu gandul ca nu e mult pana la Unirii, ma  imbarbatez si imi zic ca « nu e to`ma mult pana la metrou ». Chir asa pozitiv, aveam o urma de regret «  nu o sa mai pot casca ochii cum vreu eu la mugurii ce to`ma plesnesc, va trebui sa imi adaptez pasul cu cel al companiei mele  si in plus o sa trebuiasca sa mai si vorbesc».

Compania mea este o doamna din rusia, frumoasa, frumoasa, frumoasa!  Daca acum este asa frumoasa  probabil ca in tinerete lua ochii tuturor pe strada. Este foarte eleganta, tot ce poarta este ales cu grija si studiat in cel mai mic deteliu. Este joviala, vesela si foarte vorbareata, atat de vorbareata incat imi aduce aminte de italieni: ei iti povestesc in  cinci minute intreaga lor viata, chiar si cea intrautetina.

Imi povesteste dintr-o suflare ca unui priten apropiat intreaga ei existenta. In mod normal m-as fi enervat dar acum nu, ascult fara sa intervin. Povestea ia o intorsatura  religioasa, poate si pentru ca eram in apropierea Patriarhiei.  Subiectul religie  este unul despre care mie in ultima perioada nu imi place sa vorbesc, dar acum nu ma supara sa ascult. Pasul nostru era unul alert, inspira « am treaba ». Cu toate astea la prima intersectie trebuie sa oprim ca sa treaca masinile. In timpul asta simt cum isi strecoara mana si ma ia de brat. Nu stiu cum sa reactionez. Nu ma deranjeaza caci o face intr-un mod special, o face ca pe o atentionare prin care parca vroia sa imi spuna «  prietene urmeaza sa iti zic ceva extrem de important ». Chiar urmeaza ceva important este concluzia monologului tinut pe tema religioasa presarat cu amanunte de viata personala : « omul este important, nu conteaza ca e crestin, musulman, iudeu sau cum e, negru alb, chinez ».

Ne apropiem deja de intrarea la metrou, insa ne oprim in loc, caci enunta urmatoarea propozitie : « acum eu ma duc la Biserica 112 !» In mintea mea déjà incep roticelele sa se invarta,  sa faca conexiuni si sa coaca intrebari ? De ce 112 ? Cum poti sa numesti o biserica 112 ? Or fi sectanti ? Nu, nu m-am gandit ca poate fi ceea ce imi spune ea «  e biserica de urgenta, cand nimic nu functioneaza, trec un pic pe la 112 » si incepe sa imi vorbeasca foarte frumos despre o biserica din centrul capitalei despre care nici macar nu aveam cunostinta ca exista. Intr-un final aflu ca este biserica in care ea se simte cel mai bine sa stea de vorba cu Cineva si unde toata creatia pamanteana si divina se aliniaza si se pun de accord spre a’i oferi sprijin.

Mi s-a parut interesanta combinatia de vechi si nou « biserica 112 » , chiar daca ideea de salvare cu ajutorul bisericii este foarte veche asocierea cu 112 cred ca e noua. In lumea moderna unde totul se invarte cu viteza, unde totul trebuie prioritizat, trebuie trecut pe liste « To do » divinitatea a ajuns si ea sa fie apelabila prin 112.